Universalitate și toleranță

Dacă există un atribut unic pe care lumea noastră îl are, acela este diversitatea, atât culturală, cât și religioasă. Prin urmare, orice sistem care pretinde universalitatea trebuie să arate toleranță față de alte practici culturale și religioase,

Dacă există un atribut unic pe care lumea noastră îl are, acela este diversitatea, atât culturală, cât și religioasă. Prin urmare, orice sistem care pretinde universalitatea trebuie să arate toleranță față de alte practici culturale și religioase, ca un principiu de bază ce nu este negociabil. În această secțiune a cărții, vom clarifica principiul toleranței, pe baza dovezilor istorice extrase din practicile diferitelor religii și ideologii, în comparație cu islamul. Întrucât secțiunea anterioară a dezvăluit baza exclusivă a intoleranței iudaismului, vom începe cu creștinismul, despre care unii cred că manifestă „bunătateaˮ și „noblețeaˮ

lui Hristos (Pacea fie asupra sa!), însă concluzia este complet opusă atunci când facem o examinare istorică. În ciuda faptului că învățăturile originale creștine și iudaice îşi au originea în mâinile celor mai toleranți dintre oameni, Profeții lui Allah (Pacea fie asupra lor!), în timp au apărut o mulțime de altele noi, care nu pot fi vreodată considerate a fi parte din învățăturile lor, ci au fost adăugate mai târziu.

1.Comportamentul cruciaților în Palestina

Să aruncăm o privire la ceea ce cruciații creștini le-au făcut musulmanilor atunci când au purtat războaie împotriva lor și atunci când au ocupat Ierusalimul. Aceste războaie au fost denumite Războaie Sfinte și s-au desfășurat cu binecuvântările Papei și sub stindardul liderilor religioși creștini.

Deși Ierusalimul a fost înconjurat mai mult de o lună, locuitorii săi au rezistat invaziei cruciaților în mod curajos. Când cruciații au câștigat în cele din urmă, s-au răspândit pe străzile orașului pentru a ucide, a distruge și a arde tot ceea ce au întâlnit în cale, nefăcând diferență între bărbați, femei sau copii. Masacrul a durat toată noaptea. Vineri, 15 iunie 1099, cruciații au luat cu asalt porțile Moscheii Al-Aqsa și i-au ucis pe toți cei ce s-au refugiat în interiorul acesteia. Ibn Al-Athir a descris masacrul în cartea sa, Al-Kamil, după cum urmează:

„Cruciații au ucis mai mult de 70 de mii de oameni. Câțiva dintre cei care au fost uciși erau învățați musulmani, erudiți și adoratori ai lui Allah care au plecat din țările lor ca să locuiască aproape de locurile sfinte. Au furat mai mult de 40 de felinare de argint de la Piatra Sfântă, fiecare costând cel puțin 3600 (dirhami de argint).ˮ

n cartea sa, Civilizația arabă, istoricul francez Gustave Le Bon a descris intrarea cruciaților în Ierusalim, spunând:

„Comportamentul cruciaților atunci când au intrat în Ierusalim a fost destul de diferit de comportamentul califului tolerant ‘Omar ibn al-Khattāb față de creștini, atunci când a intrat în oraș cu câteva secole înainte.ˮ

La rândul său, preotul orașului Bolol, Raymond Dagile, a descris acest incident din istorie spunând:

„Ce s-a întâmplat cu arabii, atunci când oamenii noștri [creștinii] au cucerit zidurile și turnurile Ierusalimului a fost într-adevăr enigmatic; câțiva dintre ei [musulmani] au fost decapitați, alții înjunghiați, unii au fost forțați să se arunce de pe ziduri, alții au fost arși de vii, așa că pe marginile drumurilor Ierusalimului nu vedeai decât capete, picioare și mâini de arabi, astfel încât nu puteam evita să mergem printre cadavre și aceasta este doar un exemplu a ceea ce s-a întâmplat.ˮ

Khalil Toutah și Bolous Shehadeh (scriitori creștini) au povestit masacrul, declarând:

„Ceea ce au făcut cruciații în locul unde Isus a fost crucificat și îngropat (conform Bibliei creștine) este într-adevăr rușinos și păcătos. Isus i-a învățat pe ucenicii săi să își iubească dușmanii; dar cruciații, al căror ideal a fost Sfânta Cruce, au ucis femei, copii și persoane în vârstă. Chiar și cei care au scăpat la «Al-Aqsa» au fost urmăriți de Godephry, cunoscut ca protectorul Mormântului Sfânt, iar când a fost în Jafa pentru a lupta împotriva egiptenilor, s-a îmbolnăvit și le-a cerut adepților săi să-l ducă înapoi la Ierusalim, unde a murit. El a fost îngropat în Biserica Nașterii Domnului.ˮ

Din păcate, cruciadele nu sunt un lucru de domeniul trecutului,

așa cum ar putea crede unii. Ele continuă și în prezent prin intermediul multor personalități creștine influente din prezent. Deși mulți creștini le consideră a fi un lucru pozitiv,

evreii și musulmanii păstrează, în schimb, amintiri foarte amare cu privire la istoria lor sângeroasă. Misionarii creștini din trecut și din prezent au considerat şi consideră activitatea lor de a seduce oamenii pentru a-i converti ca fiind o cruciadă. Politicienii privesc politica lor cu dublu standard față de alte neamuri ca fiind o cruciadă. Cu alte cuvinte, a-i tolera pe alții nu face parte din planul creștin. Nu este corect să fie negate învățăturile originale ale Profeților (Pacea fie asupra lor!).

Ei au predicat toleranța și au practicat-o. Au adus îndrumare și lumină. Cu toate acestea, distorsiunile grave ale învățăturilor lor au condus la cruciade, inchiziții, sclavie, discriminare, colonizare și la tratarea persoanelor cu dublu standard.

2. Creștinii și evreii din Palestina sub conducere musulmană

Spre deosebire de istoria sumbră a cruciaților din Palestina, musulmanii au stabilit un exemplu universal de toleranță și înțelegere cu care nicio altă națiune de pe Pământ nu se poate lăuda.

Abu Ubaidah, comandantul musulman, l-a anunțat pe ‘Omar ibn al-Khattāb (al doilea calif musulman, Allah să fie mulțumit de ei!), că cetățenii Ierusalimului vor ca el să vină să preia cheile orașului. Prin urmare, califul a pornit împreună cu servitorul lui spre Ierusalim.

La sosirea sa, cetățenii din Elia (Ierusalim) l-au primit cu bucurie. El a semnat cu ei celebrul document de pace cu următorul cuprins: În numele lui Allah, Preamilostivul, Prea Îndurătorul!

Aceasta este ceea ce robul lui Dumnezeu, ‘Omar, conducătorul credincioșilor, a dat locuitorilor din Elia cu privire la siguranța proprietăților lor, bani, biserici, etc. Bisericile nu vor fi demolate. Aceștia nu trebuie să fie vătămați sau forțați să accepte o religie împotriva voinței lor. Acest lucru trebuie garantat de calif și de toți musulmanii și se află sub legământul lui Allah și al Profetului Său (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), atât timp cât cealaltă parte aderă la acesta și plătește jiziyah. De fapt, ‘Omar (Allah să fie mulțumit de el!) a fost primul care a eliberat Ierusalimul de sub ocupația romană.

3.Islamul în Spania

Oamenilor secolului al VII-lea din Spania li s-a dat posibilitatea de a accepta islamul de bunăvoie și în mod pașnic, așa cum sute de mii de oameni din întreaga lume acceptă islamul în zilele noastre. Cu toate acestea, cu aprobarea papală, în anul 1479 prințul Ferdinand și prințesa Isabella au scris istoria inimaginabil de sângeroasă a inchiziției spaniole, unde au avut loc persecuții și torturi notorii și de nedescris împotriva musulmanilor și a evreilor. Scopul a fost acela de a-i forța să accepte creștinismul, în caz contrar urmând să fie torturați până la moarte. Odată cu căderea Granadei, ultimul bastion musulman din Spania, în mâinile spaniolilor în anul 1492, musulmanii au devenit ca o turmă neprotejată de oi care era atacată de lupi înfometați. Prin urmare, ei au fost masacrați, înrobiți și obligați să îmbrățișeze creștinismul sub amenințarea sabiei.

n articolul său, „Când maurii au condus Spaniaˮ, Thomas J. Abercrombie a dezvăluit multe lucruri cu privire la contribuția musulmanilor în Occident. De asemenea, a făcut referire la dreptatea Legii islamice, datorită căreia evreii, creștinii și musulmanii au trăit pașnic la un loc timp de mai bine de șapte secole. Apoi, el și-a schimbat atitudinea la 180 de grade pentru a vorbi pe scurt despre atrocitățile comise de creștinii catolici mai târziu:

„S-a întâmplat aici, cu mult timp după Alfonso al VI-lea, când primele victime ale unui bigotism creștin în creștere au pierit pe rug. În anul 1469, prințul Ferdinand de Aragon s-a căsătorit cu prințesa Isabella de Castilia. În timp ce luptau împotriva maurilor din Sud, i-au simțit ca pe o amenințare pe musulmani și evrei în propriile lor țări. În anul 1480, au înființat inchiziția spaniolă. Înainte să ia sfârșit, trei secole mai târziu, mii de musulmani și evrei au murit; aproximativ trei milioane de persoane au fost exilate. Lăsată fără conducători în afaceri, artiști, agricultori și oameni de știință, Spania a devenit curând victima propriei cruzimi.ˮ

Iriving (1973) a descris poziția creștinilor și a evreilor sub conducerea musulmană tolerantă în cartea sa, Șoimul Spaniei:

„Creștinii și evreii au trăit în pace alături de noii conducători. Evreii, prosperi în domeniul comerțului și al industriei, au fost mulțumiți să lase în urmă amintirea asupririi preoților (evreii au fost practic eliminați de creștini din Peninsula spaniolă, în secolul al șaptelea), acum că aceia care i-au supus la aceasta au dispărut. Învățați din domeniul artelor și științelor, culți și toleranți, au fost tratați de către mauri (musulmanii din Spania) cu un vădit respect și s-au înmulțit peste măsură peste tot în Spania; și, la fel ca spaniolii creștini aflaţi sub conducerea maurilor – care au fost numiți mosarabi - au ajuns să le mulțumească noilor stăpâni pentru o epocă de prosperitate cum nu mai cunoscuseră înainte.”

Acest tip de toleranță a marcat relația dintre musulmani, creștini și evrei. Musulmanii le-au dat creștinilor șansa de a decide pe cont propriu. Gibbon (1823) a subliniat faptul că musulmanii din Spania au respectat învățăturile islamului; ei nu i-au asuprit pe creștinii și evreii din Spania, ci, mai degrabă, i-au tratat cu o toleranță de neegalat:

„În vremuri de liniște și dreptate, creștinii nu au fost obligați să renunțe la Evanghelie sau să îmbrățișeze Coranul.”

Lea, marele istoric, a subliniat în cartea sa, Maurii din Spania, că documentul papal emis de Papa Clement al VII-lea în anul 1524 era un proiect de lege care îl elibera pe Carol Quintul de toate obligațiile care rezultau din promisiunile pe care le făcuse de a proteja viața, religia și proprietatea musulmanilor și a evreilor. Lea a spus:

„Acesta proclama durerea papală la aflarea faptului că, în Valencia, Catalonia și Aragon, Carol are mulți oameni care sunt mauri (musulmani) și cu care credincioșii nu pot avea relații fără a fi pericol; ei trăiesc cu domni laici care nu fac niciun efort pentru convertirea lor, toate acestea fiind o rușine pentru credință și o dezonoare pentru împărat, mai puțin aceia care servesc drept spioni pentru cei din Africa, pentru a dezvălui țelul lor creștinilor. Prin urmare, îl îndeamnă pe Carol să poruncească inchizitorilor să le predice Cuvântul lui Dumnezeu și, dacă persistă în încăpățânarea lor, inchizitorii să desemneze un termen și să îi avertizeze că la expirarea acestuia vor fi exilați într-o sclavie continuă, care va fi în mod riguros executată. Zeciuiala din bunurile lor lumești, care nu a fost plătită niciodată până acum, revine stăpânilor lor ca recompensă pentru prejudiciul cauzat de expulzare, cu condiția ca stăpânii să asigure bisericilor ceea ce este necesar pentru serviciul divin, în timp ce veniturile moscheilor vor fi transformate în beneficii. Documentul de rău augur se încheie cu o eliberare oficială a lui Carol de jurământul făcut lui Cortez de a nu-i expulza pe mauri, absolvindu-l de toate cenzurile și sancțiunile care ar putea rezulta din aceasta și garantându-i orice va fi necesar pentru executarea acestor premise. În plus, le conferă inchizitorilor putere deplină pentru a suprima orice formă de opoziție cu cenzuri și alte căi de atac invocând, dacă este necesar, ajutorul brațului laic, în ciuda tuturor constituțiilor apostolice...”

Acest acord din partea autorității supreme catolice a dezlănțuit forme de sălbăticie și intoleranță de nedescris împotriva musulmanilor din Spania, aflaţi în mâinile inchizitorilor crunți:

„Musulmanilor le-a fost dată posibilitatea de a alege fie acceptarea creștinismului, fie moartea. Când satul (Manices) s-a predat, oamenii au fost conduși cu forța până la biserică, în grupuri de douăzeci până la douăzeci și cinci, și botezați, deși era destul de evident că aceștia nu au consimțit la convertirea lor.”

Cei care s-au împotrivit constrângerii barbare au avut parte de o soartă îngrozitoare. „Ei au fost adunați într-un castel din apropiere și au fost masacrați cu toții.”

Ar fi nedrept să pretindem că toți creștinii de astăzi ar aproba acestea.Totuși, cea mai înaltă autoritate creștină din acel moment a acordat sprijinul său deplin acestor atrocități extreme. Autoritățile creștine din ziua de astăzi ezită să renege cu sinceritate acestea, să își asume responsabilitatea, să ofere scuze publice și să oprească toate formele de dezinformare și denaturare împotriva islamului și a musulmanilor

4. Creștinismul în era colonizării

Mulți lideri ai Bisericii au indicat faptul că necreștinii nu au dreptul să trăiască o viață bună și să practice o credință aleasă de ei. Astfel de premise au devenit principii care nu sunt negociabile în mintea multora. Această mentalitate este clar evidențiată de sugestia făcută de episcopul de Winchester lui Henric al II-lea al Angliei:

„Lăsați acești câini (mongoli și musulmani) să se distrugă unii pe alții și să fie exterminați complet, apoi vom vedea Biserica Universală Catolică fondată pe ruinele lor și vor exista o turmă și un păstor.ˮ

Aceasta nu este o atitudine specifică Bisericii secolului al XIII-lea, ci a unora dintre evangheliștii cei mai proeminenți. Zwemer, care este privit aproape ca un profet de către evangheliștii creștini, a spus:

„Trebuie să adăugăm la toate acestea prăbușirea totală a puterii politice musulmane din Africa, Europa și Asia. Noi credem însă că, atunci când semiluna dispare, crucea se va dovedi dominantă, iar dezintegrarea islamului este o pregătire divină pentru evanghelizarea teritoriilor musulmane...ˮ

Apologeții creștini ar putea argumenta că acestea sunt ideile unei persoane care nu face cu adevărat parte dintre evangheliștii de rând.

Dar Zwemer este considerat a fi una dintre cele mai proeminente figuri în teoretizarea creștinării musulmanilor. În cadrul conferinței din Colorado din anul 1978, sute de delegați au sugerat înființarea unui institut numit după Zwemer în Altadena, California, cu singurul scop de a cerceta cum să îi atace pe musulmani în credința lor.

n timp ce musulmanii pot invita oamenii la religia naturală a lui Allah, Stăpânul Suprem și Creatorul Universului și a tot ceea ce se află în el, precum și la credința în toți Mesagerii lui Allah, aceasta incluzându-l pe Isus (Pacea fie asupra sa!), misionarii creștini apelează la toate mijloacele pentru a seduce inimile oamenilor nevoiași, bolnavi și analfabeți sub acoperirea ajutoarelor umanitare, în timp ce duc o campanie nedreaptă de dezinformare și de propagandă împotriva învățăturilor islamice. Don M. McCurry42 a menționat:

„De multe ori am fost obligați să ne confruntăm cu acuzația că folosim orice fel de mijloace materiale, sanitare și educaționale pentru a crea creștini printre musulmanii care se confruntă cu situații foarte dificile și disperate.ˮ

5. Islamul în Europa

Pentru a realiza standardele și etica pe care este construită Ordinea lumii Occidentale, trebuie să reflectăm asupra răspunsului lui Huntington, în cartea Relaţii externe, cu privire la acuzația adusă de musulmani Ordinii lumii Occidentale, considerând-o a fi părtinitoare și a aplica standarde duble:

„Astfel, o lume a civilizațiilor și a conflictelor este inevitabil o lume cu standarde duble: oamenii aplică un standard cu țările care au aceeași cultură sau tradiții și un alt standard cu celelalte.ˮ

Aceste standarde duble aplicate de lumea occidentală, tatăl surogat al Noii Ordini Mondiale, împotriva musulmanilor din Bosnia, Palestina, Cecenia, Azerbaidjan și multe alte locuri din întreaga lume, indică în mod clar tratamentul nedrept al Occidentului față de societățile necreștine, inclusiv faţă de musulmani.

De fapt, cel care a fost hotărât să „ofereˮ o susținere puternică țărilor catolice „asupritoareˮ în conflictul dintre Bosnia şi Croația a fost Vaticanul condus de Papă. Prin urmare, conform lui Huntington:

„Vaticanul și-a extins recunoașterea chiar înainte de comunitatea europeană.ˮ

Toate aceste acțiuni inconsecvente împotriva a sute de mii de oameni oprimați, care au trecut prin genociduri violente și au experimentat atrocități nemaiauzite de istoria umană, au fost trecute cu vederea de țările care poartă stindardul NOM (Noua Ordine Mondială).

Cred că este una dintre cele mai mari tragedii și rușini scrise cu sângele oamenilor nevinovați în memoria istoriei, astfel încât generații de musulmani să-și amintească, mai ales dacă o comparăm cu sistemul islamic al justiției și al toleranței, care nu permite tratarea în mod nedrept nici măcar a dușmanilor. Islamul nu este vinovat de toate acele practici eronate care pot fi comise de unii musulmani ignoranți, chiar dacă ei pretind că acţionează în numele islamului.

6. Islamul în subcontinentul indian

Islamul a ajuns pentru prima dată în subcontinentul indian în timpul secolului al VII-lea și dominația musulmană a continuat până la invazia britanică din anul 1857, durând peste 1100 de ani. Dacă ar fi fost practicată metoda creștină a inchiziției și a convertirii sub amenințarea cu arma, niciun singur hindus nu ar fi rămas în viață până la sfârșitul dominației coloniale britanice din India. Cu toate acestea, toleranța islamică și înțelegerea naturii omului s-au manifestat în India. În Coran, Allah Preaînaltul a afirmat în mod clar că toleranța este un principiu etic esenţial pe care omenirea trebuie să îl urmeze.

De asemenea, islamul a ajuns în India, precum și în alte părți ale lumii, pentru a transcende și a ridica omenirea mai presus de rasism, ignoranță, superstiţii și nedreptate. Prin urmare, nu a fost nevoie de convertire forțată la adevărata religie a lui Dumnezeu. Depinde, în principiu, de oameni, ca ei să își folosească intelectul pe care Dumnezeu li l-a dăruit și să aleagă.

Acesta este motivul pentru care sute de mii de oameni revin la islam, de îndată ce află adevărul despre acesta. Oamenii îl acceptă de bunăvoie și fără nicio ademenire sau constrângere. Mulți dintre ei sunt oameni de știință, politicieni, avocați, evangheliști și chiar oameni faimoși: Cat Stevens (în prezent Yusuf Islam), fostul cântăreț pop celebru; M. Hoffman, ambasadorul Germaniei în Maroc, care a scris recent o carte revelatoare, Islamul este alternativa; Morris Baucaille, cunoscutul om de știință francez, care a acceptat islamul după cercetările sale lungi în domeniul științei și al religiei, rezumate în cartea sa, Coranul, Biblia și știința; dl. Olson, actualul ambasador al Danemarcei în Arabia Saudită, care a declarat într-un interviu la radio că: „Dacă oamenii ar cunoaște realitatea islamului, milioane l-ar îmbrățișa.ˮ

Lista celor care au căutat adevărul islamului este prea lungă pentru a fi menționată aici. Aceasta include persoane din toate categoriile sociale.

7. Toleranța islamului

Unul dintre aspectele importante ale islamului este că acesta înseamnă supunere totală față de Allah Preaînaltul prin alegere și convingere, nu prin ademenire sau constrângere. Islamul întâmpină și găzduiește toți oamenii ca pe frați și surori, indiferent de afilierea sau originea lor distinctivă/particulară. Atitudinea islamică față de adepții altor religii nu este numai aceea de a arăta toleranță față de convingerile lor, ci, de asemenea, afirmă un principiu islamic nenegociabil de toleranță și responsabilitate religioasă:

„Nu este silire la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre Calea cea Dreaptă şi rătăcire, iar acela care se leapădă de Taghut şi crede în Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă (islamul), care nu se sparge niciodată. Şi Allah este Samīʻ (Cel care Aude toate), ‘Alīm (Atoatecunoscător).ˮ

[Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:256]

De fapt, de-a lungul istoriei sale, islamul a fost foarte tolerant cu oamenii din alte religii, permițându-le să-și urmeze calea, deși unele dintre practicile lor ar fi putut intra în conflict cu religia majorității. Acesta a fost gradul de toleranță pe care musulmanii l-au adoptat față de cetățenii lor nemusulmani.

Există un alt aspect al acestei chestiuni, care nu poate fi găsit în legile scrise și nici nu poate fi aplicat de instanțele judecătorești sau de guvern: acesta este spiritul de toleranță care stă la baza atitudinii drepte, relațiilor binevoitoare, a respectului față de vecini și a sentimentelor sincere de evlavie, compasiune și curtoazie. Respectarea și păstrarea unei astfel de atitudini sunt cerute de la fiecare musulman și nu pot fi obținute printr-o legislație constituțională sau instanță competentă. Spiritul de toleranță al islamului este practicat exclusiv într-o societate islamică adevărată.

Multe versete coranice au scos în evidență relațiile bazate pe respect și dreptate cu cei nemusulmani, mai ales cei care trăiesc în pace cu musulmanii și nu nutresc sentimente de dușmănie față de ei:

  • „Allah nu vă interzice să vă purtaţi drept şi cu bunătate cu aceia (necredincioşii) care nici nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, şi nici nu v-au alungat din casele voastre. Cu adevărat, Allah îi iubeşte pe cei drepţi (cei care se poartă cu dreptate).ˮ [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 60:8]
  • „Şi ei dau hrană, în ciuda (nevoii şi a) dragostei lor pentru ea (sau: „de dragul Lui”) celor sărmani, orfanilor şi captivilor (de război) ~ (Spunând:) «Noi vă hrănim pe voi doar de dragul lui Allah. Nu vrem nici răsplată şi nici mulţumiri de la voi!»ˮ [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 76:8-9]
  • Deși musulmanii ar putea să nu fie de acord cu alte sisteme ideologice și dogme religioase, acest lucru nu trebuie să îi împiedice să urmeze modul corect de a discuta și interacționa cu nemusulmanii: „Nu discutaţi cu oamenii Cărţii decât în felul cel mai frumos, afară de aceia dintre ei care sunt nelegiuiţi (cu voi)! Şi spuneţi: «Noi credem în ceea ce ni s-a trimis nouă şi vi s-a trimis vouă! Domnul nostru şi Domnul vostru este unul singur şi noi Lui îi suntem supuşi (musulmani).»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 29:46]
  • În acest context, pare oportun să ridicăm întrebarea: este toleranța altor religii, așa cum este predicată de islam, o chestiune în care musulmanii au fost lăsați să decidă? De fapt, toleranța în islam îşi are baza ideologică în Coran și în învățăturile profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), iar aceasta nu este supusă niciunei interferențe umane. Prin urmare, este un principiu islamic constant care nu se modifică în funcție de timp sau loc. Conform Coranului, fiecare ființă umană trebuie să fie onorată, așa cum Allah Preaînaltul a onorat-o: „Noi i-am cinstit pe fiii lui Adam şi i-am purtat pe ei pe uscat şi pe mare şi le-am dat lor ca hrană felurite bunătăţi şi i-am ales pe ei înaintea multor altora din cei pe care i-am creat.ˮ [Traducerea Sensurilor Nobilului Coran, 17:70]
  • Islamul este Revelația finală a lui Allah Cel Atotputernic și este religia Adevărului universal pentru întreaga omenire. Toate doctrinele sale pot rezista oricărei provocări. Prin urmare, scopul existenței mai multor religii – făcute de om sau care se presupune că au fost revelate – este doar acela de a îi permite intelectului uman să aleagă. Următoarele versete din Coran subliniază aceste principii: „Allah mărturiseşte că nu există altă Divinitate în afară de El. Şi îngerii şi cei înzestraţi cu ştiinţă (mărturisesc) cu dreptate că: «Nu există altă divinitate afară de El, Al-ʽAzīz (Invincibilul, Cel Atotputernic), Al-Hakīm (Prea Înţeleptul)» ~ (Unica) religie acceptată de Allah este islamul şi nu au fost deosebiri între cei cărora le-a fost dată Scriptura decât după ce a ajuns la ei Ştiinţa, din pricina pizmei lor. Iar cel care nu crede în Semnele lui Allah (să ştie că) Allah este Grabnic la socoteală!ˮ [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 3:18-19] „Şi de-ar fi voit Domnul tău, toţi cei de pe Pământ ar fi crezut laolaltă! Şi oare tu îi sileşti pe oameni ca să fie credincioşi?ˮ [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 10:99]

În islam, nedreptatea este considerată a fi unul dintre cele mai mari păcate. Prin urmare, este respinsă asuprirea oamenilor din cauză că au credințe diferite. Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Temeţi-vă de suplicaţia unei persoane asuprite, chiar dacă este necredincioasă, pentru că nu există niciun paravan între ea şi Allah.ˮ [Ahmad]

8. Remarci concludente

Pentru a rezuma, intoleranța a fost o practică permanentă a iudaismului, a creștinismului și a hinduismului și a fost, uneori, îndoctrinată în Scripturile lor. Acestea fie au izolat un segment al omenirii, fie l-au asuprit pur și simplu pentru a-l persecuta.

Moartea sau convertirea a fost cel puțin până de curând singura alegere cu care se confruntau cei care nu erau creștini într-o societate creștină sau cei care nu erau hinduși într-o societate hindusă. Oamenii de diferite credinţe au trăit în prosperitate şi s-au bucurat de libertatea de a-şi practica religia. Unii chiar au cerut azil pentru a scăpa de persecuţiile religioase, aşa cum a fost cazul evreilor din Spania.

Suferința oamenilor, sub formă de sărăcie sau boli, era exploatată pentru a le schimba credința. Stephen Neill a ilustrat scopul unui astfel de monopol inuman de persoane care suferă, spunând:

„La scurt timp după sosirea misionarului Lavigari în Algeria s-a răspândit holera. Drept rezultat, a apărut foametea. El a reușit să strângă 1800 de copii orfani după ce a primit permisiunea din partea autorităților franceze pentru a-i converti la creștinism; apoi le-a oferit o educație creștină în așezăminte care au fost numite Villegas creștine. Astfel de măsuri i-au încurajat pe alți misionari din alte țări să facă același lucru. Au început prin a cumpăra copii ca sclavi, apoi i-au adunat în așezăminte creștine.ˮ

Neil continuă să vorbească despre astfel de incidente, sprijinindu-și argumentele pe statisticile din care rezultă cumpărarea sufletelor și, astfel, a credințelor oamenilor nevoiași, spunând:

„Acest proces (de a cumpăra copii și de a-i creștina) a avut un asemenea succes încât până în anul 1902 unii misionari au reușit să înfiinţeze într-o zonă 250 de ferme cu 5000 de copii sclavi.ˮ

Sigrid Hunke, marele filozof și istoric german, s-a referit în cartea sa, Allah este destul de Diferit, la un fragment din scrisoarea pe care Oliverous, filosoful teologic, i-a scris-o în anul 1221 lui Saladdin (Salahudīn), exprimându-și aprecierea profundă față de tratamentul nobil de care au avut parte soldații cruciați care au fost capturați după înfrângerea lor în bătălia de la Hittin, spunând:

„Timp de secole, nimeni nu a mai auzit de o astfel de milă și generozitate, mai ales față de inamicii violenți luați prizonieri de război. Când Dumnezeu a decretat ca noi să cădem în mâinile tale, nu am văzut în tine un tiran nemilos. În schimb, te-am cunoscut ca pe tatăl milostiv care ne-a copleșit cu bunătatea și recompensele sale, precum și ca pe un susținător în vremurile grele. Și cine s-ar putea îndoi că astfel de generozitate și toleranță au fost de la Allah?... Oamenii cărora le-am ucis părinții, fiii, fiicele, frații și surorile și pe care i-am supus la torturi crude, ne-au tratat în cel mai bun mod cu putinţă și ne-au preferat în locul lor atunci când am devenit prizonierii lor și am fost pe punctul de a muri de foame. Ei au făcut acestea în timp ce eram neajutorați și lipsiți de putere.”

Hunke a continuat să raporteze unele dintre atrocitățile inimaginabile pe care cruciații le-au comis împotriva civililor musulmani din Palestina. Unul dintre aceste incidente a avut loc atunci când regele Richard, Inimă de Leu, și-a dezonorat reputația în modul cel mai umilitor când a încălcat jurământul față de trei mii de prizonieri musulmani și a poruncit să fie executați. Regele francez a făcut același lucru

Oferim cititorilor mai jos un fragment dintr-un articol scris de unul dintre proeminenții gânditori americani, profesorul John L. Esposite, în care rezumă toleranța islamului și a musulmanilor în apogeul puterii lor:

„Creștinii și evreii erau considerați a fi «oameni ai Cărții» (cei care au avut o Scriptură – Revelație de la Dumnezeu). În schimbul credinței față de stat și a plății unui impozit, aceste popoare protejate (dhimimi) puteau să își practice credința și să fie guvernate de liderii lor religioși și de legile lor în materie de credință și viață privată (legi familiale).ˮ

Prințul Charles a fost foarte sincer în discursul său cu privire la Islam și la Occident, susţinut la centrul Oxford pentru Studii Islamice, atunci când a spus:

„Islamul medieval era o religie de o toleranță remarcabilă pentru timpul său, permițând evreilor și creștinilor dreptul de a-și practica credinţele moștenite, exemplu care nu a fost, din păcate, copiat timp de multe secole în Occident.”

Astfel, islamul s-a dovedit a fi mai tolerant decât creștinismul imperial, oferind o libertate religioasă mai mare evreilor și creștinilor. Majoritatea Bisericilor creștine locale au fost persecutate ca fiind eretice schismatice de o ortodoxie creștină străină.

Ca sistem universal, islamul tolerează popoarele din diferite medii religioase și le protejează drepturile împotriva opresiunii și a discriminării. În același timp, subliniază că este singurul adevăr absolut cu obiective ample și dovezi logice. Tritton și-a exprimat opinia cu privire la acest atribut măreţ al toleranței în islam spunând:

„Imaginea soldatului musulman care înaintează cu o sabie într-o mână și Coranul în cealaltă este destul de falsă.”

Numai islamul predică și practică toleranța, ca parte a învățăturilor sale fundamentale, lucru care nu permite o a doua interpretare. În ciuda devierilor musulmanilor din orice moment din istorie, care au fost rare, Cuvântul Creatorului va prevala întotdeauna. Din numeroasele exemple aleatorii de toleranță islamică pe care le-am ales din lucrările unor scriitori, mai ales nemusulmani, reiese că islamul a manifestat o formă de neegalat de toleranță.

Acesta este singurul sistem care conține adevărul deplin, așa cum a fost revelat, și păstrează intacte Cuvintele reale ale Creatorului, Coranul. Această toleranță din sfera umană i-a permis islamului să extindă mentalitatea deschisă în sfera intelectuală, tema următoarei mele secțiuni.